Exista cancer si CANCER

Exista cancer si CANCER, la fel cum exista oameni si OAMENI. De ce n-am mai scris? Pentru ca am dat mana cu DEPRESIA. DEPRESIA e doar una, biciuitoare, neagra, rece si grozav de inspaimantatoare. Dar ea este si un bun indicator. Cand nu mai esti iubibil, oamenii fug, se imprastie rapid si lasa cale libera gandurilor care te omoara zilnic, ora de ora, minut de minut. Nu ii condamn ca pleaca, nimeni nu vrea sa adulmece nefericirea altuia, insa ii condamn cand adauga caramizi solide zidului care tot creste intre lumina si intuneric. Despre motivele depresiei mele nu voi scrie acum, nu in totalitate, cel putin. Au fost mai multe, uneori nu sunt deloc, si, totusi, depresia apare, ca orice boala. Povara este si mare cand nu ai motive, caci pentru societate nu ai justificare.

Au fost oameni pe care i-am considerat camarezi de cale lunga, insa, cat de tare m-am inselat! Nu numai ca au disparut ca si cum nu au fost niciodata, dar si-au si ascutit ghearele in sufletul meu. In trecut, faceam adesea primul pas catre oamenii care imi intorceau spatele. Voiam sa se intoarca cu fata spre mine, sa reinnoim relatia, sa o peticim frumos si sa mergem mai departe impreuna.

Astazi, mi-am inchis si usile si ferestrele si-am astupat si gaura cheii. Nu mai e loc, nu va mai fi niciodata. Nu atunci cand ma doare sufletul pentru CANCERUL tatalui meu, nu atunci cand ai fi putut sa ajuti si ai fluierat nepasator. Nu atunci cand te-ai suparat nejustificat si ai jignit la fel de nejustificat. Nu atunci cand m-ai lasat sa gem singura sub povara tristetii.

Mi-a spus Olivia, psihoteraputul meu, ca poate asa voi invata cat de puternica sunt. Ce alta sansa as fi avut? Nu sunt puternica, nu inca, dar, am invatat ca inca am resurse sa duc greul. Si mai am doi-trei OAMENI, care daca nu au fugit acum, stiu ca nu vor fugi niciodata. Pentru ei, am ferestrele inimii larg deschise. Si candva, poate va mai si soare pe strazile pietruite catre sufletul meu.