Am dat ghinionul pe noroc

Doliul e personal, difera de la purtator la purtator. Regulile bisericesti sunt aceleasi pentru toti, insa durerea, din pacate, e unica si trebuie dusa fara judecata celor din jur. Pentru ca ei nu pot fi partasi la ceva ce este unic pentru altcineva.

Am plans un an de zile. N-am crezut ca este posibil ca un om sa planga atat de mult. Am plans la cumparaturi, am plans la intalnirile cu prietenii, am plans cand faceam mancare, cand munceam, cand imi duceam copiii la scoala. Am plans din orice pozitie si din orice colt al casei. Si m-am oprit in ziua cand l-am inmormantat pe tata. De atunci, n-am mai dat o lacrima. De aproape patru saptamani. In schimb, am dat plansul de haladuit. Am facut kilometri intregi de cartier si de oras. Am simtit nevoia permanenta de oameni si zilnic am stat pe langa ei, gata sa fiu adoptata, macar pentru cateva ore. Am fost avida de contact fizic. Am tanjit la imbratisari si le-am primit de peste tot. Am ascultat muzica zi si noapte. Am baut pahare de vin. Am dansat. Si am luat-o de la capat. Kilometri, oameni, muzica, vin. Kilometri, oameni, muzica, vin.

Dar azi, in timp ce-mi plamadeam frica, frica stupida de viitor, mi-a facut vara-mea temele.

“De ce te programezi tu sa-ti fie frica? Singura. Tu pe tine. Ceva bun stii sa zici? Repeta dupa mine: O sa-mi amenajez o casa in care sa ma simt bine, sa fiu aproape de prieteni si de serviciu. O sa scot ce pot eu mai bun din fiecare situatie pe care voi fi pusa sa o traversez.

-Uite, ai o relatie cu Lulu. Din relatia asta, am cu cine merge la cimitir si cu cine iesi duminica pe cheu.

-Ai o relatie cu mine. Uite, am o relatie cu vara-mea. Daca e ceva grav, asta o sa ma ajute. Doar nu m-o lasa cu curu’ in balta. Ca doar e din familie…”

Aici, am reactionat. Si-am spus asa: “Doamne, familie. Ce cuvant minunat!” Si-am inceput sa plang tot ce n-am plans de cand l-am inmormantat pe tata.

Si-au mai fost multe, multe, pe care mi le-a scris, ca pe un crez, la care eu sa ma reintorc, ori de cate ori, o s dau cu batu-n balta.

Da, a venit vremea sa cred in mine. Sa cred ca pot fi mai mult decat suferinta. Sa cred in iubirea care va veni fara conditii. Sa cred in prietenii sincere, in puterea mea de a vedea si a alege binele. Si, desi inca vulnerabila, am realizat ca voi sti sa ma protejez, astfel incat sa am parte de ce mi-am dorit. Cativa ani de viata traita bine. Si-n loc sa spun: cat ghinion, aleg sa spun, cat noroc!

O altfel de copilarie


Cand eram copil mi se intamplau lucruri ciudate. Noaptea ma paraliza si cu greu reuseam sa adorm. Imi era frica sa dorm singura si eram mai linistita in lunile cand puteam dormi cu mama. Cam sase luni pe an. Tata era navigator, lucra in schimburi, o luna, da, o luna, nu.
Toti copiii se tem de intuneric si vad lucruri ciudate, dar am convingerea ca ce mi se intampla mie era real. De multe ori tineam ochii strans inchisi si ma rugam in gand, asa cum ma invatase mama. Curiozitatea era insa mai mare si cand ii deschideam vedeam tavanul plin de icoane, exact ca in biserica.
Intr-o dimineata, m-am trezit imbracata in haine de strada, pe jos, sprijinita de pat. Imi amintesc ca i-am spus tatalui meu, care facea glume. Asa a trecut el prin viata, glumind. Si nu a avut o viata lina. A fost modul lui, singura constanta printre toate hopurile vietii. In schimb, eu am dezvoltat tulburarea obsesiv compulsiva. Sa fi fost de la rugaciunile mamei, sau pur si simplu mintea mea, nici acum nu stiu. Nici nu conteaza. Am aproape 40 de ani si obsesiile au curs lant. Am sarit de la una la alta, si de fiecare data, am simtit la fel. Frica. Ceea ce era menit sa ma apere, mi-a adus si mai multa frica.
Fireste ca in anii postcomunisti, oamenii nu se duceau la psiholog, daramite oamenii mici. In schimb, se duceau la babe care descantau de deochi si practicau alte ritualuri dubioase. M-a dus si mama. Intr-o noapte, m-am trezit cu maioul plin de vin de rosu. Nu intelegeam cum a ajuns pe mine si buimaca, am inceput sa tip. Abia dupa ani de zile, mi-a explicat mama ca era un maiou “citit”.
Cred ca mi s-au aratat intotdeauna semne. Trebuia sa inteleg ca parcursul meu prin viata nu va fi unul usor. Probabil am venit aici sa indrept niste greseli din alta viata, astfel incat sa pot trece fericita in urmatoarea. Sau asa imi place sa cred. Inca nu am inteles de ce nu eram un copil normal si trebuia sa vad toate acele lucruri.
Intr-una dintre noptile in care dormeam cu mama, mi s-a facut foarte sete. Parca m-as fi dus pana la bucatarie, dar somnoroasa cum eram, nu ma puteam decide.
Si, uite asa, in fata patului, statea bunica mea, mama mamei mele. Statea acolo, neclintita, avand in mana cana noastra maro din lut. Doar ca bunica mea, nu numai ca nu se afla fizic la noi in casa, nu se mai afla demult in lumea noastra. Murise cand eu eram foarte mica, iar eu o stiam doar din poze. Mi-a fost atat de frica, incat nici nu am putut sa o trezesc pe mama, nu puteam decat sa-mi misc ochii. I-am inchis, sperand ca e doar inchipuirea mea, si i-am deschis la loc. Era tot acolo, fix in fata patului, uitandu-se la noi.
Abia a doua zi am putut sa ii spun mamei, care, cel mai probabil, a inclus evenimentul printre celelalte povestite de mine de-a lungul timpului. Evenimentele fara sens, create de frica mea sau de imaginatia mea bogata.
Dar eu stiu ca bunica era acolo, poate nu in carne si oase, poate imprumutase doar forma pamanteana, pentru ca eu sa o pot recunoaste. Cred ca a fost multa vreme prezenta in viata noastra, dar doar eu am stiut asta si pentru ca mi-a fost foarte frica, nu am mai vazut-o niciodata.
Cu toatea acestea, nu prea intelegeam exact ce inseamna sa mori. Multa vreme am crezut ca oamenii sunt nemuritori. Cred ca pe la sapte ani, am inteles ca, de fapt, atunci cand ne vine sorocul, murim.
Am plans mult, zile intregi si in momentele cand nu plangeam, gandul mortii iminente ma insotea mereu. La un moment dat, i-am impartasit unei prietene, in timp ce ne jucam la umbra unui copac, asezate pe un pled plin de jucarii de plastic. Imaginati-va momentul asta, un copil inconjurat de jucarii, gandindu-se la moarte.
–       Tu stii ca noi, oamenii, murim?
–       Da, dar cand ajungem batrani.
Nu am inteles cum in fata aceluiasi eveniment dureros, ea era senina, si eu atat de sfasiata de durere, la fel cum nu am inteles intreaga-mi existente cum alti oameni privesc acelasi eveniment din alte unghiuri de vedere. Poate mai normale. Inevitabilul ma ingrozea. Cum adica, parintii mor? Bunicii mor? Oamenii pe care eu ii iubesc mor?
Si-am continuat sa plang multa vreme, desi afara era vara, soare si frumos in fiecare zi. Plangeam pe canapeau din sufragerie, lacrimi amare, pline de incarcatura mortii. I-am spus mamei. Nu-mi mai amintesc exact ce mi-a spus. Imi amintesc ca m-a imbratisat. Dar durerea a continuat toata vara, pana cand la un moment dat s-a stins.
Asa am trait toata viata, din durere in durere. Unele s-au stins de la sine, altele au ramas, dar nu la fel de intense.
Fireste ca au fost si momente de fericire. O viata cu de toate, as spune. Ciudat este ca fericirea plenara a venit treizeci de ani mai tarziu, in proximitatea mortii, cea care la sapte ani mi-a adus atata amaraciune.

Raza mea de Luca



In 2017, am cunoscut-o pe Andreea in sala de asteptare a medicului oncolog.  Arata de parca urma sa ia parte la un concert. Era foarte cool, parul de abia incepuse sa-i creasca, dar nu cred ca voi mai vedea vreodata persoana de sex feminin careia sa-i stea atat de bine cheala. Daca nu s-ar fi aflat acolo si as fi zarit-o in treacat, pe strada, nu m-as fi gandit niciodata ca e bolnava.
Pe de alta parte, eu, aflata inca sub puterea socului, aratam ca un om vlaguit. Slabisem mult si cearcanele imi inconjurau ochii, transformandu-ma intr-un panda veritabil.
Si, iata-ne, fata in fata, noi doua si doua cancere, cu evolutii diferite. Candva fusese si ea ca mine, cu un cancer comun, insa Andreea nu l-a acceptat pe al ei decat atunci cand devenise deja tarziu. Cu toate acestea, parea intotdeauna incredibil de senina, ca si cum se refugia intr-o lume ai, departe de cele lumesti. Uneori, se refugia prea devreme, asa cum a fost si in cazul nostru. Eu am pierdut-o pe Andreea mai devrem fata de toti cei care au pierdut-o ieri. Am pierdut-o, dar am continuat sa o urmaresc, si faptul ca stiam ca inca e, imi facea bine. Cat egoism!

Cel mai bine stia sa scrie. Cand o citeam, eram acolo, in povestile ei, mergeam la unison cu bicicletele, mancam si eu zacusa pe maine cu ea, strabateam stradutele ore intregi si priveam cerul. Razadeluca, blogul ei, a fost singura ei avere. Imi tot spunea ca mi-l va lasa mie, sa continui sa scriu. Atat de mult am insemnat pentru ea, iar eu nici nu realizam.
Din ziua cand ne-am cunoscut, ne scriam zilnic, chiar si atunci cand ne era foarte rau. Mi-a spus, imi place sa cred, lucruri pe care nu le-a mai spus nimanui, atat de intime erau. Ma ruga sa pastrez secretul si il voi pastra. La capatul suferintei noastre, eram acolo sa ne prindem reciproc.
In ziua cand a inceput sa-mi cada parul, am decis sa scap de el, decat sa-l adun de peste tot prin casa. Am strans in baie, o claie mare de par, dintotdeauna am avut parul des. Cand m-am uitat in oglinda, nu eram ca ea. Eu nu eram frumoasa. Eram doar un om bolnav si nu aveam cum sa ascund asta.
Am accesat prietenia mea cu ea.
-De ce plangi?
-Pentru ca am ramas fara par.
-Pai, de ce ? Omul trebuie sa fie si chel o data in viata.
M-am linistit. Trebuia sa trec si peste asta. Si nu eram singura. Andreea era acolo. Batatorise drumul inaintea mea. Era un ghid foarte bun, cunostea toata potecile, cotiturile si destinatiile. Despre ultima nu va mai putea sa-mi povesteasca. Sau, cine stie, poate va putea.
 
Va urma