Doliul e personal, difera de la purtator la purtator. Regulile bisericesti sunt aceleasi pentru toti, insa durerea, din pacate, e unica si trebuie dusa fara judecata celor din jur. Pentru ca ei nu pot fi partasi la ceva ce este unic pentru altcineva.

Am plans un an de zile. N-am crezut ca este posibil ca un om sa planga atat de mult. Am plans la cumparaturi, am plans la intalnirile cu prietenii, am plans cand faceam mancare, cand munceam, cand imi duceam copiii la scoala. Am plans din orice pozitie si din orice colt al casei. Si m-am oprit in ziua cand l-am inmormantat pe tata. De atunci, n-am mai dat o lacrima. De aproape patru saptamani. In schimb, am dat plansul de haladuit. Am facut kilometri intregi de cartier si de oras. Am simtit nevoia permanenta de oameni si zilnic am stat pe langa ei, gata sa fiu adoptata, macar pentru cateva ore. Am fost avida de contact fizic. Am tanjit la imbratisari si le-am primit de peste tot. Am ascultat muzica zi si noapte. Am baut pahare de vin. Am dansat. Si am luat-o de la capat. Kilometri, oameni, muzica, vin. Kilometri, oameni, muzica, vin.

Dar azi, in timp ce-mi plamadeam frica, frica stupida de viitor, mi-a facut vara-mea temele.

“De ce te programezi tu sa-ti fie frica? Singura. Tu pe tine. Ceva bun stii sa zici? Repeta dupa mine: O sa-mi amenajez o casa in care sa ma simt bine, sa fiu aproape de prieteni si de serviciu. O sa scot ce pot eu mai bun din fiecare situatie pe care voi fi pusa sa o traversez.

-Uite, ai o relatie cu Lulu. Din relatia asta, am cu cine merge la cimitir si cu cine iesi duminica pe cheu.

-Ai o relatie cu mine. Uite, am o relatie cu vara-mea. Daca e ceva grav, asta o sa ma ajute. Doar nu m-o lasa cu curu’ in balta. Ca doar e din familie…”

Aici, am reactionat. Si-am spus asa: “Doamne, familie. Ce cuvant minunat!” Si-am inceput sa plang tot ce n-am plans de cand l-am inmormantat pe tata.

Si-au mai fost multe, multe, pe care mi le-a scris, ca pe un crez, la care eu sa ma reintorc, ori de cate ori, o s dau cu batu-n balta.

Da, a venit vremea sa cred in mine. Sa cred ca pot fi mai mult decat suferinta. Sa cred in iubirea care va veni fara conditii. Sa cred in prietenii sincere, in puterea mea de a vedea si a alege binele. Si, desi inca vulnerabila, am realizat ca voi sti sa ma protejez, astfel incat sa am parte de ce mi-am dorit. Cativa ani de viata traita bine. Si-n loc sa spun: cat ghinion, aleg sa spun, cat noroc!

Am dat ghinionul pe noroc